Ceremonia ceaiului

Numele de chanoyu este cunoscut de-a lungul vremii ca avand semnificatia de "ceremonia japoneza a ceaiului", desi tradus exact inseamna de fapt apa fierbinte pentru ceai.
China a fost patria ceremoniei ceaiului iar Japonia a perfectionat-o si i-a conferit sobrietatea si rafinamentul unei arte adevarate. Chanoyu a aparut si s-a dezvoltat intr-o stransa legatura cu ikebana, nelipsind de la ceremonialul ceaiului aranjamentul floral.
Intre anii 1422-1502, preotul budist Murata Juko (Shuko) a botezat ceremonia ceaiului "chanoyu" si a stabilit principiile ei punand accentul pe aspectul spiritual. Chanoyu a fost completat de marele maestru Sen-no-Soyeki (Rikyu) care a conferit un caracter specific japonez, perfectionandu-l pana la arta, forma in care se gaseste in zilele noastre.
Calea ceaiului se numeste Sado. Ritualul ceremoniei ceaiului este o traire rafinata care necesita un deosebit simt estetic, iar atunci cand este bine stapanita ajunge sa nu mai fie o simpla petrecere a timpului ci una din caile autocunoasterii. Arta ceaiului este cultul frumosului, este o taina a armoniei si puritatii, este arta sa ascunzi frumosul ca sa fie descoperit, sa lasi sa banuie numai ce nu indraznesti sa destainui. Atmosfera ceremonialului este mai mult decat religioasa, este una de caldura sufleteasca, o anumita cautare a odihnei si linistii, o detasare de cotidian, dar fara ca aceasta sa implice o evadare din realitatea imediata. Toate acestea ajuta la purificarea sufletului, la atingerea simplitatii, ofera o stare tonica, binefacatoare.

Descrierea ceremoniei


Ceremonia ceaiului reprezinta prepararea si servirea ceaiului verde sub forma de pudra in prezenta oaspetilor, conform unui ritual specific. O ceremonie completa include o masa (chakaiseki) si servirea de doua ori a ceaiului (koicha si usucha). Aceasta dureaza aproximativ patru ore, timp in care gazda face tot ce-i sta in putinta pentru a crea oaspetilor un confort estetic, intelectual si psihic deosebit. Pentru asta, gazda poate petrece perioade foarte indelungate nu numai insusindu-si procedurile de servire a ceaiului in fata oaspetilor, dar si invatand sa aprecieze arta, mestesugurile, poezia, caligrafia, aranjamentele florale, ingrijirea gradinilor, in acelasi timp dobandind gratie si sensibilitate pentru nevoile celorlalti.
Desi toate eforturile gazdei sunt indreptate catre delectarea participantilor, aceasta nu inseamna ca ceremonia servirii ceaiului ii lasa pe acestia total neimplicati. Ceremonia in sine are de asemenea rolul de a indrepta toata atentia oaspetilor catre frumusetea celor mai simple manifestari ale naturii, cum ar fi lumina, clipocitul apei, dogoarea focului de carbuni si de asemenea manifestarile fortei creative a universului prin incercarea umana, de exemplu in confectionarea de obiecte. Conversatia in camera in care se serveste ceaiul se axeaza pe astfel de lucruri. Oaspetii nu se vor lansa in discutii in soapta in grupulete restranse, ci isi vor limita conversatiile la originile ustensilelor si laudarea frumusetii gesturilor gazdei si a ceremonialului in sine.
E o traditie milenara in Japonia, dar in prezent sunt putini care o mai respecta.

Originile ceaiului

Povestea ceaiului incepe in China antica, acum mai mult de 5 000 de ani. Conform legendei, imparatul Shen Nung, un bun conducator, om de stiinta si patron al artelor, a dat un edict care specifica fierberea apei drept obligatorie, ca masura igienica.
Se spune ca intr-o zi de vara, in timp ce vizita o regiune distanta a tarii, el si curtea sa s-au oprit sa se odihneasca. Servitorii au fiert apa de baut pentru nobili in care cazusera frunze uscate dintr-un arbustdin apropiere. Rezultatul a fost un lichid maro infuzat in apa. Imparatul, fiind un om de stiinta, a fost curios, l-a gustat si l-a gasit inviorator. Astfel, spune legenda, a aparut ceaiul.

Influenta chineza

Consumul ceaiului s-a raspandit in cultura chineza, patrunzand in fiecare aspect al societatii. In anul 800 B.C., Lu Yu a scris cartea de baza despre ceai numita "Ch'a Ching". Acest om extraordinar a ramas orfan de mic si a fost crescut de carturarii calugari budisti intr-una din cele mai de seama manastiri chinezesti. La mijlocul vietii, s-a retras timp de 5 ani si a scris un adevarat tratat despre ceai, continand metode variate de cultivare si preparare a ceaiului de pe toata suprafata tarii. Aceasta carte, influentata de filozofia zen-budista, va reprezenta sursa ceremoniilor ceaiului aduse in Japonia de misionarii budisti.

Influenta japoneza

Primele seminte de ceai au fost aduse in Japonia de preotul budist Yeisei, care ii vazuse valoarea in amplificarea meditatiei religioase in China. Yeisei este cunoscut drept tatal ceaiului in Japonia, si tot din cauza lui, ceaiul a fost dintotdeauna asociat cu zen-budismul in aceasta tara.
Ceaiul a fost apreciat si sprijinit de curtea imperiala aproape instantaneu si s-a propagat rapid de la curte si manastiri in alte segmente ale societatii japoneze.
Ceaiul a fost ridicat la rang de arta, fiind astfel creata ceremonia japoneza a ceaiului numita "Cha-no-yu" ("apa fierbinte pentru ceai"). Cea mai buna descriere a acestei forme de arta complexa a fost scrisa probabil de catre istoricul-ziarist Lafcadio Hearn, unul dintre putinii straini carora li s-a acordat cetatenia japoneza in aceasta perioada.
"Ceremonia ceaiului necesita ani de pregatire si practica pentru a ajunge o arta... si totusi esenta acestei arte nu semnifica decat prepararea si servirea unei cesti de ceai. Dar partea cea mai importanta este efectuarea acestor actiuni in cea mai perfecta, politicoasa, gratioasa si fermecatoare maniera posibila."
O asemenea puritate a formei si a expresiei a dus la creatia unor arte si servicii care sa sprijine ceremonia ceaiului. S-a dezvoltat o forma speciala de arhitectura bazata pe duplicarea simplitatii unei casute de padure. Gazdele culturale si artistice ale Japoniei, gheisele au devenit specializate in prezentarea ceremoniei ceaiului.
Cel mai important protector al artei ceaiului a fost shogunul Toyotomi Hideyoshi, un general stralucit, strateg, poet si artist. Acest lider unic a orchestrat integrarea finala si completa a ceaiului in viata japoneza. Acceptarea a fost de asa natura incat ceaiul a devenit cel mai de seama cadou, conducatorii de osti luand o pauza rituala pentru ceai inaintea bataliilor.